‘’Fixeaza-ti cursul dupa o stea si poti naviga pe orice furtuna’’ – Leonardo da Vinci
Drumul catre Santiago este cunoscut si batut de pasii pelerinilor de sute de ani, s-a scris mult si inca se mai scrie despre el, iar experientele traite de-a lungul celor aproximativ 800 km, pe care ii strabati pas cu pas, povestea fiecarui pelerin este aceeasi si totusi alta de fiecare data. Am citit mult despre Camino inainte de a decide sa fac acest drum, dar cel mai bun sfat l-am primit de la o eleva a mea de la cursul de yoga, care imi spunea ca oricat si orice as citi despre subiectul in cauza, voi trai totusi altceva decat ceilalti si ca fiecare isi traieste propria poveste in acest pelerinaj. Chiar asa asa si fost, pentru ca fiecare in felul nostru suntem unici, vietile noastre sunt unice, traim experiente unice pe acest Camino pe care l-am simtit asemeni unei fiinte intelepte, asemeni unui maestru menit a slefui sufletele si mintile noastre.
Chemarea catre tine
Cum a inceput povestea mea? Am decis ca si anul acesta sa petrec timp pretios, in care sa decantez experiente trecute si sa planific particele din viitor, sa inteleg mai multe despre mine, sa descopar limite ce mi-au ramas ascunse, sa ascult mai mult acea voce interioara a intuitiei si sa respir din misticul singuratatii. M-am intrebat unde anume vreau sa ajung de fapt si ce vreau sa obtin facand acest drum, de unde venea aceasta chemare dincolo de timpul pe care doream sa il am doar pentru mine, care era telul sau scopul pentru care decisesem sa fac acest drum? Experienta m-a invatat ca daca plec de acasa si incui usa, e cazul sa stiu incotro merg si ce vreau sa obtin ajungand la destinatie, astfel incat sa nu ratacesc pe strazi, ori sa ajung la destinatie fara a stii care este motivul pentru care am vrut sa ajung acolo. Venise momentul sa aflu neintarziat ce anume doresc sa obtin de la acest drum! Cei care au intotdeauna succes isi propun scopuri si teluri, iar mai apoi fac tot ce este posibil sa le atinga, astfel incat sa isi traiasca viata asa cum doresc si sa nu lase viata sa ii traiasca la voia intamplarii. Dincolo de setarea scopurilor mele, mi-am propus sa practic minut cu minut, inca de cand am cumparat biletul de avion, ceea ce misticismul numeste abandonarea micului nostru “eu” Universului, catre Divinitate, acel concept care ne indeamna mereu si mereu sa spunem si sa traim cat mai intens: ‘’Faca-se Voia Ta!” Cand am decis sa fac acest drum dificil, prietenii si cunoscutii ma intrebau daca nu ma voi razgandi, nefiind antrenata sa car aproximativ 10 kg pe minimum 20 km in fiecare zi, dar raspunsul meu era spus si trait: ‘’Daca Dumnezeu vrea, o sa fac acest drum pana la capat, daca nu, nici pana la avion nu voi ajunge!” Si asa a si fost!
Camino iti da exact ceea ce ai nevoie!
Am invatat una dintre lectiile de baza pe Camino: nu pleca cu planuri ”batute in cuie” si in plus, cel mai indicat este sa pornesti la drum singur, pentru ca mai mult ca sigur Camino iti va da tot ceea ce ai nevoie, inclusiv cel mai potrivit tovaras de drum. In plus, pe acest drum nu esti niciodata singur decat daca chiar vrei asta… M-am bucurat de linistea catorva zile de singuratate, timp in care am trait unele dintre cele mai frumoase experiente si meditatii din viata mea. Simteam ca sunt perfect libera, fara absolut nicio constrangere, mai aproape de fiecare fir de iarba aparut in cale si recunoscatoare tuturor pasarilor cerului care-si ofereau trilurile superbe celor dispusi sa le asculte. Multumeam corpului meu pentru ca-mi oferea posibilitatea de a parcurge acest drum, pentru ca ma sprijinea in efortul meu, ochilor mei pentru ca vedeau aceste minunatii. Nu resimteam oboseala drumului atat de intens pe cat ma asteptam, dar primeam din plin sustinerea energetica a acestui drum sfant. Acele zile ale singuratatii au fost dintre cele binecuvantate, in care am inteles si invatat cum sa-mi ascult corpul in privinta efortului fizic, cat de minunat este sa taci si sa ramai in liniste, cu atat mai mult cu cat natura inconjuratoare te ajuta din plin cu lanuri nesfarsite, coline unduitoare, pomi cu coroane maiestuoase si pasari care-mi cantau in fiecare dimineata, trezind in mine bucuria vietii. Am trait momente in care ma opream si imi umpleam sufletul si mintea de recunostinta pentru darurile Universului acesta, pentru perfectiunea atotcuprinzatoare si minunile oferite ochilor mei.
Camino, Maestrul
‘’Nu gasesti diamante in depozite, arbori de santal aliniati, lei in turma si oameni sfinti in multime’’ – Kabir
De ce este nevoie de singuratate si de un astfel de drum? Incarcat cu energia pelerinilor de atatea sute de ani, aliniat pe Calea Lactee, beneficiind astfel de influente astrale specifice, binecuvantat de Sf. Santiago si de Sf. Iacob, Camino a devenit fara indoiala pentru cei ce se nevoiesc in aceasta calatorie, un veritabil maestru tacut. Camino este eminamente un drum al tacerii si introspectiei, al meditatiei si al cunoasterii de sine. In mod cert intalnim de-a lungul acestei calatorii pelerini veniti doar de dragul turismului sau miscarii fizice, ascultand la casti muzica rock sau pop, mai rar muzica de relaxare si meditatie, insa daca ne propunem un scop complex, mai inalt, vom avea aceste beneficii ale miscarii si turismului deja incluse. Depinde doar de fiecare in parte ce anume doreste sa obtina in urma acestui drum, fiecare are planul sau si una peste alta, oricum ar fi, va exista intotdeauna un beneficiu al sufletului si mintii de pe urma acestui drum. Asa cum am simtit (probabil ca si altii), calatoria aceasta am impartit-o sui generis in trei mari etape:
- Etapa fizica, ce se intinde de la St. Jean (eu am pornit din Pamplona insa), pana la mesetas, sau cu alte cuvinte, campiile intinse pe zeci de kilometri; etapa in care a trebuit sa ma confrunt cu propriile limite fizice, durerile muschilor, articulatiilor, sa fac cunostinta cu parti ale corpului meu de care uitasem. A fost partea in care am invatat cum sa-mi ascult corpul in miscare, sa il inteleg si mai ales sa folosesc si sa dozez cu inteligenta resursele proprii. O consider etapa pregatitoare, sau cu alte cuvinte, temelia sau baza intregii calatorii.
- Etapa mintii se intinde pe toata meseta, acel spatiu in care m-am confruntat aproape intr-un mod brutal cu limitarile sociale asupra mintii ‘’maimuta’’ ce se agata cu disperare de noi subiecte, imagini, sunete. Totul este atat de plictisitor in aceste meseta incat aveam ca alternative, fie sa gasesc o companie si sa continui sporovaiala mintii si limbii dar trecand fara sa depasesc anumite bariere, fie sa ascult muzica de meditatie, fie sa raman in tacere, observand jocul mintii, cautand linistea. Am ales ultima varianta, astfel ca fiecare pas il faceam atenta la respiratia care-si urma cursul etern, neuitand sa ma abandonez pe cat posibil clipa de clipa Universului, Infinitului. Pe masura ce lasam gandurile sa vina si sa plece, fara a le lasa sa ma insoteasca, mintea intra intr-o stare de liniste, simtind mai intens ceea ce se petrecea in jurul meu, pulsatia vietii in fiecare fir de iarba, in fiecare gandacel ce traversa victorios drumul, sau in picaturile de ploaie. Era aidoma unei stari hipnotice, in care mintea cuprindea mai mult si mai mult decat era obisnuita, intr-o claritate de cristal. Nu credeam vreodata ca voi putea spune ca plictisitoarele mesetas sunt de fapt atat de frumoase! Aici am inteles inca o data ca oamenii se plictisesc de fapt cu ei insisi, acesta fiind poate unul dintre motivele pentru care cauta companie. Odata ce reusesti sa linistesti mintea, poti crea, proiecta, sau vizualiza cu succes tot ceea ce doresti sa obtii, poti simti pe deplin o pace si o liniste datatoare de energie si de viata. Era de altfel o oportunitate intr-un an de a ramane cu mine insami pe o perioada atat de lunga de timp si, in niciun caz nu vroiam sa ratez momentul in discutii de calatorie. Imi erau suficiente si savuram pe deplin discutiile din albergue (acele adaposturi pentru pelerini), in care ma reintalneam cu bucurie cu alti cunoscuti ai drumului. Dumul parcurs zilnic era insa doar al meu, al practicii mele si tineam la aceasta prioritate!
- Etapa sufletului am experimentat-o pe deplin intre meseta si Santiago. Aici, linistea mintii se transforma in pace a sufletului, adancire in propriul EU. O stare de sfintenie si de sacru se resimtea in tot ce ma inconjura, natura insasi ramanea incremenita de uimire si de respect pentru atata maretie cata se revarsa peste acele locuri. Ma gaseam mica si plina de uimire in tot ceea ce ma inconjura, eram aidoma unui copil care se uita cu o curiozitate nesfarsita la VIATA ce palpita in jurul meu, parca altfel decat o vazusem pana atunci. Simteam din plin cum totul comunica si tot ce are viata isi trage seva din Mama Natura unita cu Soarele, vantul si ploaia. Cu cat ramaneam mai mult in pace si liniste, cu atat reuseam sa ma adancesc in mine si sa simt mai multa recunostinta pentru ceea ce fremata cu ardoare in adancul meu tainic, particica unica pe care fiecare o purtam cu noi. Constatam cu uimire cum pasii mei se incetineau din ce in ce mai mult, simteam nevoia sa am un ritm aparte de ceilalti, in care sa ma bucur de fiecare farama de drum, sa respir lumina Soarelui si sa ma odihnesc in bratele naturii. De multe ori realizam ca nu stiu unde sunt pe acel drum, nu aveam notiunea timpului, desi ceasul imi era la mana. Aici am fost cel mai mult recunoscatoare faptului ca cel ales de Camino ca tovaras de drum, m-a insotit cu o intelegere deplina, oferindu-mi ajutorul tacut, daruindu-mi linistea si confortul necesar meditatiei, introspectiei. Eram recunscatoare Universului pentru acest dar, intrucat nu mai aveam grija drumului si nici nu mai trebuia sa fiu atenta la semnele indrumatoare catre destinatia zilei. Inca odata Camino avusese grija sa imi ofere exact ceea ce imi era necesar, desi nu-I cerusem asta, ci doar ma lasasem in voia lui!
Pe masura ce treceau zilele si ma apropiam de destinatie, simteam din ce in ce mai mult cresterea unei emotii in inima ce palpita cu mai multa forta, simteam ca ceea ce traiesc avea un proces natural, urma un curs anume, pe care doar il intuiam. Stiam ca la capatul acestui drum urma un corolar, o intelegere si o traire anume. Mi-era insa greu sa vad cum se scurge in clepsidra pasilor fiecare kilometru, devenise aproape dureros sa vad ca drumul are si un final. Ajunsa in catedrala din Santiago, frematam de emotie si bucurie stiind si asteptand sa traiesc din preaplinul acelei slubje pentru pelerini. Am ramas in reculegere si meditatie pe intreaga perioada, simtind cat de mult am putut din energia aceea minunata revarsandu-se asupra noastra, asemeni unei cascade imense, purificatoare. Simteam emotia profunda a celor care ajunsesera la capatul drumului, le simteam oboseala acumulata, dar si bucuria reusitei, coplesitoare, cu intelesuri profunde si ascunse pentru fiecare dintre noi. O tainica intelegere si empatie isi facea loc peste capetele noastre. Nu mai puteam trai nimic altceva decat acea coplesire, ca si cand forta cascadei de energie nu mai lasa loc si pentru altceva marunt, lumesc. Simteam cum aceasta patrundea prin crestetul capului meu, facandu-si loc prin fiecare fir al fiintei mele, umpland fiecare particica din mine, traversand fiecare chakra de sus in jos, facandu-ma sa ma simt asemeni unei sfere elastice, de lumina. Nu-mi amintesc cat timp a trecut si nici nu imi pasa, ramaneam pironita in interiorul meu, observand cum stradania Camino-ului de ma purifica de-a lungul acestui drum dadea rod in acel moment. Simteam binecuvantarea Cerului si Pamantului, a Sf. Santiago, a Sf. Iacob, ale carui ramasite se aflau chiar in acea Catedrala, dar si unirea cu milioanele de pelerini ce ajunsesera vreodata acolo. Era parte din miracolul ce il traia probabil fiecare dintre noi. Odata in plus am revazut cum toate aceste trei etape se impletisera de la inceput pana la sfarsit in mod atat de intelept, desi ca intensitate ma facusera sa le impart in trepte ale pelerinajului meu.
Intoarcerea acasa
‘’Varful unui munte este baza urmatorului munte’’ – Robin Sharma
Dupa ce m-am relaxat la Finisterre si mi-am cules scoicile de daruit, mi-am spus ca sunt pregatita sa ma intorc acasa. Aveam in bagajul inimii experientele acumulate, traiam inca ecoul zilelor acelea pline dar simteam nevoia sa merg acasa in sfarsit. Am dat piept in mod fortat cu societatea asa cum o stim, impactul a fost urias inca din Madrid, unde am asteptat aproape doua ore si jumatate sa ne imbarcam, trecand de la o poarta la alta, timp in care tensiunea si stresul crestea in tot grupul. Simteam cum nervii tuturor sunt intinsi la maximum, dar pe de alta parte nu aveam de ales. Imi faceam insa promisiuni ferme ca este ultima oara cand apelez la acea companie de zbor si asta ma mai linistea. Dupa un lung si greu drum am ajuns la Bucuresti, unde am reluat viata asa cum am lasat-o. Traiam inca sub efectul Camino, ma trezeam in jur de 5 dimineata si simteam ca nu pot sta locului mai mult de o ora. Nu-mi era dor de rucsacul din spate, dar tanjeam dupa libertatea si aerul curat respirat mai bine de o luna. Efectele pelerinajului se observau usor, constatam un alt gen de abordare al cursurilor mele de yoga ca si stil de predare si practica, o alta abordare umana in general.
Acest efort al pelerinajului este intotdeauna incununat de succes si multi dintre cei care au facut acest drum si-au gasit noi puncte de reper in viata sau talente. Ramane la latitudinea fiecaruia de a se descoperi mai devreme sau mai tarziu prin propria cale, Camino ramanand doar una dintre aceste optiuni.
